E mult de când e noapte şi lumea i bântuită

1.E mult de când e noapte şi lumea-i bântuităDe mii de duhuri rele cu ucigaş tumult,Mi-e dor de dimineaţă, de-odihnă fericităStrăjerule, străjere, mai e din noapte mult?Plâng inimi sfâşiate de-o lungă depărtare,Le ard atâtea rane şi-au suferit atât,Şi-aşteaptă obosite un ceas de uşurareStrăjerule, străjere, o cât mai este, cât?Atât de grea mi-e starea cum n-a fost niciodată,Vin valuri tot mai grele cum n-am mai întâlnit,Simţim c-a noastre inimi
curând n-au să mai poatăO sună răsăritul, străjerule iubit!2.Atâţi din cei ce-aşteaptă sunt doborâţi de jaleGemând sub greutatea ce inima le-a smulsŞi-aşteaptă izbăvirea înştiinţării taleStrăjerule, străjere, mai este oare mult?E-atât de grea vegherea când noaptea se lungeşte,Când zarea e pustie şi sufletul e jar,Când nu mai e putere, iar greul tot mai creşteStrăjerule, străjere, o, zorii nu răsar?Străjer iubit, vesteşte sfârşitul suferinţeiSă cadă stăvilarul de piatră şi de fierSă-nceapă Sărbătoarea dorit-a biruinţei,Şi nunta fericită a Mirelui din cer.